Acceleratul si Povestile lui - 1


Cifre... Cât pe-aci sa pierd trenul în Predeal. Ma asez gâfâind pe locul 71 în vagonul 7, la clasa a doua, pe canapelele brune si jegoase. Tip scurt: Ah!... Canapele sunt fierbinti.. Este ora 19.47. Pâna acasa voi face doua ore si trei minute si ma voi opri în trei statii: Brasov, Sf. Gheorghe si Tusnad Bai. Abia astept sa ajung acasa, caci tabara asta cu oameni plicticosi nu mi-a placut deloc. În fata mea, o tanti la vreo 40 de ani, cu o bluza atât de mini ca i se vede buricul, si cu breton modern, îsi face curat prin genti (pardon, sacosele de rafie la moda pentru varsta a treia). A fost în Europa, acel complex de magazine din Bucuresti... Desface tot felul de pungi cu haine, ia preturile de pe camasile de noapte. Si pentru ca suntem singure în compartiment, pe una roz cu frunzulite mici si verzi chiar o probeaza. Sotul dânsei, a namila de om, la bustul gol, sta pe culoar, cu spatele pe usa compartimentului. Suntem „sub acoperire”, putem face orice aici... ma gândesc eu. Ma amuza doamna care, nestingherita, s-a hotarât sa-mi faca parada modei fara macar sa-i fi spus ceva... Ma afund în ziarul meu, ma simt eu rusinata de ce face doamna. Dar dânsa are chef de vorba. 

Aflu ca nu are copii. Nu avut când sa-i faca, e tare ocupata, toata ziua e pe drumuri. Saptamânal vine din Toplita în Bucuresti dupa marfa pe care, mai apoi o vinde în piata. Pe sot îl cheama Joncsi. E ungur. „De 35 de ani sunt maritata cu el si înca nu i-am învatat limba” îmi spune oftând. Ma tot foiesc pe canapelele înca încinse. Ma uit în oglinda compartimentului, cu speranta sa vad un om fericit; Nu vad nimic, oglinda e aburita si plina de pete de rugina, sau dejectii de muste; nu-mi dau seama. Cu toate ca usa este închisa si domnul Joncsi este înca tapetat pe partea cealalta a usii, vine un damf îngrozitor de la baie... Ma gândesc... Hm... cum ar fi fost daca as fi avut locul 17 sau 97... Si mai îngrozitor. Brrr... Nu e... UE Acceleratul acesta Bucuresti - Sighetul - Marmatiei duce cu el sute de pungi de rafie, dinacelea, uriase, albastre cu rosu; duce si miros de brânza, tuica, si multa transpiratie... Dupa ce doamna si-a pus recuzita înapoi în plase, se pune la somn. Eu, fericita, ca e liniste în sfârsit, îl scot pe domnul meu Geo, Geo Bogza, si continui incursiunile prin Basarabia, tara de pamânt... Ceea ce citesc îmi aduce aminte de începutul lunii iulie, pe care l-am petrecut în Dobrogea.