Acceleratul si Povestile lui - 3


Mai tarziu am aflat ca acesla era managerul. Putin câte putin ma apropii de compartimentul lor, la un moment dat, ma postez în fata usii si le cer voie sa stau lânga ei sa îi aud mai bine; caci rotile trenului fac si ele muzica lor, si greu poti descifra cine si la ce instrument cânta. Ma asez lânga tobosar si îi ascult pe toti cu gura cascata. Sunt fratii Secuta, din Boieni, Sighetul- Marmatiei. Cântecele sunt maramuresene, nu irlandeze, dar pentru urechea mea neprofesionista, toate îmi seamana... Ma pun lânga tobosar si încerc sa-l trag de limba. Dar limba lui e încâlcita. Îmi dau si repede seama de ce: o sticla de plastic, un lichid transparent cu margelute la gâtul sticlei este pasata între frati din când în când. „No, da horinca nu bei?” Îi refuz politicos si le ascult vorbele... si cele cântate si cele spuse între pauzele muzicale. Cei trei frati mostenesc aceasta meserie din mosi-stramosi; ei o transmit mai departe, mai ales daca au baieti. Si, Slava Domnului, toti fratii au. Ce nu au... sunt scolile de muzica; nici notele muzicale nu le stiu. Cânta „cum le vine”, din memorie. „Daca aud ceva la tv si-mi place, îmi ramâne în minte si pot mai apoi sa o cânt”, îmi spune Stefan, tobosarul. Acum vin de la ziua Politiei, de la Bucuresti, unde au cântat pe scena cu personalitatile muzicii populare românesti. 

Si clipele se scurg usor, acum nu mai îmi doresc sa treaca timpul asa repede. Acum trece însotit de sunete pe care urechea mea le aude în avanpremiera. Si îmi plac foarte mult. Mai ceva ca grupul Iza. Mai ceva ca doinele. Mai ceva ca Grigore Lese... Sau ceva din toti, combinat... .Pentru ca melodiile lor nu sunt numai de jale, ci si cu versrui haioase si foarte ritmate, îmi vine sa îl iau pe domnul manager la dans. M-as face de râs. Nu stiu pasii...Locul e mic...si s-ar uita ciudat la noi controlorul... care, de câte ori trece prin compartimentul nostru, ne face semn cu degetul aratator, dar nu spune nimic. „Daca tot vrei sa stii atâtea despre noi, hai în Maramu ”, îmi spune violonistul, fratele cel mare. Chiar e mare. Are parul sur, vâlvoi în cap, la bustul gol; i se vad doua foste tatuaje (unul cu un trandafir si celalalt cu o printesa). Si mânuiste vioara bordo cu atâta delicatete... „No, da horinca nu vrei domnule'?” ma întreaba de data aceasta chitaristul. La cât de bine m-au binedipsus, chiar ca as lua un gât. Dar, surpinzator, intr-un final se opreste trenul. Stattia: Miercurea-Ciuc. Sar ca arsa, îmi iau ramas bun în fuga de la ei si cobor, asa cum am urcat: gâfâind.