Acceleratul si Povestile lui - 2


Dobrogea, tara saraca... as scrie eu un articol despre ceea ce am vazut acolo. Sau mai exact, despre ceea ce nu am vazut. Caci, acolo nu e... UE! Nu este nici macar ploaie, nici iarba, nici recolta! Cum intri în inima judetelor Tulcea si Constanta, te apuca durerile. Niciun om fericit nu am vazut acolo... Doar fete tuciunii, arse de soare; toti sunt pesimisti, ultracredinciosi si visatori la venirea ploii, vazuta ca unica lor salvare. Am vazut oameni care vorbesc doar despre filmul Omul care a adus ploaia, pamântul neroditor, capra si fata vecinei care au sarit „gardul”, copilul lui Nadia Comanici; despre moarte, colaci si cruci de piatra, de mosteniri, de munci în Spania si Italia, despre soarta si noroc, maidanezi si politisti comunitari... Sunt saraci, dar beau cafea de la automate; mai toti au mobile agatate la gât. Au canalizare de curând, dar apa tot din fântâna scot. Economiile astea... Din cauza lipsei anturajului, oamenii vorbesc cu porcii, cu ratele. Beau mereu pe stomacul gol un pahar de tuica. Si un pahar pe stomacul plin, aproape plin, sau aproape gol. Am vazut acolo case de chirpici, case mai mici decât calul care statea în fata ei, poste de 4 metri, copai de lemn în loc de cazi si butoie cu apa statuta în care se balaceau copilasii. Si asta am vazut doar în câteva minute... 

Nu tu drumuri modernizate, nu tu cultura, nu tu educatie...Nimic, nici macar ploaie... Ceea ce vad acum pe geam, superba Vale a Prahovei, parca mai seamana a UE...Aici, totul e verde, mai plin de viata... Se contruiesc diverse case si fabrici, masinile circula neîncetat, natura le este prielnica locuitorilor... „No, da horinca nu bei? ”Iata si Baile Tusnad, ultima statie înainte de Ciuc. Ma duc pe culoar, sa-mi revad locurile pe care le-am vizitat de atâtea ori (cu cei de la crucea rosie, cu fostii colegi de liceu, cu familia si iubitii). Încerc sa-mi scot capul pe geam. Nu pot: ori sunt prea mica, ori geamul e prea înalt... Deodata, din compartimentul cu locurile 81-88, se aud acorduri de vioara. În primele clipe, cred ca e muzica irlandeza; ma astept sa vad în acel compartiment niste blonzi irlandezi cântând. Ce super!... Se aude din ce în ce mai clar chitara si toba... trenul a plecat, leganat fara sa stie de cântecele din vagonul 7. Ma apropii cu sfiala de compartimentul muzical, si mare mi-e mirarea când vad trei insi, blonzi, care seamana mult între ei, dar pentru care bag mâna în foc ca sunt români. Într-un colt, este si un al patrulea domn: mic de statura, cu un evantai în mâna.

Acceleratul si Povestile lui - 1


Cifre... Cât pe-aci sa pierd trenul în Predeal. Ma asez gâfâind pe locul 71 în vagonul 7, la clasa a doua, pe canapelele brune si jegoase. Tip scurt: Ah!... Canapele sunt fierbinti.. Este ora 19.47. Pâna acasa voi face doua ore si trei minute si ma voi opri în trei statii: Brasov, Sf. Gheorghe si Tusnad Bai. Abia astept sa ajung acasa, caci tabara asta cu oameni plicticosi nu mi-a placut deloc. În fata mea, o tanti la vreo 40 de ani, cu o bluza atât de mini ca i se vede buricul, si cu breton modern, îsi face curat prin genti (pardon, sacosele de rafie la moda pentru varsta a treia). A fost în Europa, acel complex de magazine din Bucuresti... Desface tot felul de pungi cu haine, ia preturile de pe camasile de noapte. Si pentru ca suntem singure în compartiment, pe una roz cu frunzulite mici si verzi chiar o probeaza. Sotul dânsei, a namila de om, la bustul gol, sta pe culoar, cu spatele pe usa compartimentului. Suntem „sub acoperire”, putem face orice aici... ma gândesc eu. Ma amuza doamna care, nestingherita, s-a hotarât sa-mi faca parada modei fara macar sa-i fi spus ceva... Ma afund în ziarul meu, ma simt eu rusinata de ce face doamna. Dar dânsa are chef de vorba. 

Aflu ca nu are copii. Nu avut când sa-i faca, e tare ocupata, toata ziua e pe drumuri. Saptamânal vine din Toplita în Bucuresti dupa marfa pe care, mai apoi o vinde în piata. Pe sot îl cheama Joncsi. E ungur. „De 35 de ani sunt maritata cu el si înca nu i-am învatat limba” îmi spune oftând. Ma tot foiesc pe canapelele înca încinse. Ma uit în oglinda compartimentului, cu speranta sa vad un om fericit; Nu vad nimic, oglinda e aburita si plina de pete de rugina, sau dejectii de muste; nu-mi dau seama. Cu toate ca usa este închisa si domnul Joncsi este înca tapetat pe partea cealalta a usii, vine un damf îngrozitor de la baie... Ma gândesc... Hm... cum ar fi fost daca as fi avut locul 17 sau 97... Si mai îngrozitor. Brrr... Nu e... UE Acceleratul acesta Bucuresti - Sighetul - Marmatiei duce cu el sute de pungi de rafie, dinacelea, uriase, albastre cu rosu; duce si miros de brânza, tuica, si multa transpiratie... Dupa ce doamna si-a pus recuzita înapoi în plase, se pune la somn. Eu, fericita, ca e liniste în sfârsit, îl scot pe domnul meu Geo, Geo Bogza, si continui incursiunile prin Basarabia, tara de pamânt... Ceea ce citesc îmi aduce aminte de începutul lunii iulie, pe care l-am petrecut în Dobrogea.