Dobrogea, tara saraca... as scrie eu un articol despre ceea ce am vazut acolo. Sau mai exact, despre ceea ce nu am vazut. Caci, acolo nu e... UE! Nu este nici macar ploaie, nici iarba, nici recolta! Cum intri în inima judetelor Tulcea si Constanta, te apuca durerile. Niciun om fericit nu am vazut acolo... Doar fete tuciunii, arse de soare; toti sunt pesimisti, ultracredinciosi si visatori la venirea ploii, vazuta ca unica lor salvare. Am vazut oameni care vorbesc doar despre filmul Omul care a adus ploaia, pamântul neroditor, capra si fata vecinei care au sarit „gardul”, copilul lui Nadia Comanici; despre moarte, colaci si cruci de piatra, de mosteniri, de munci în Spania si Italia, despre soarta si noroc, maidanezi si politisti comunitari... Sunt saraci, dar beau cafea de la automate; mai toti au mobile agatate la gât. Au canalizare de curând, dar apa tot din fântâna scot. Economiile astea... Din cauza lipsei anturajului, oamenii vorbesc cu porcii, cu ratele. Beau mereu pe stomacul gol un pahar de tuica. Si un pahar pe stomacul plin, aproape plin, sau aproape gol. Am vazut acolo case de chirpici, case mai mici decât calul care statea în fata ei, poste de 4 metri, copai de lemn în loc de cazi si butoie cu apa statuta în care se balaceau copilasii. Si asta am vazut doar în câteva minute...
Nu tu drumuri modernizate, nu tu cultura, nu tu educatie...Nimic, nici macar ploaie... Ceea ce vad acum pe geam, superba Vale a Prahovei, parca mai seamana a UE...Aici, totul e verde, mai plin de viata... Se contruiesc diverse case si fabrici, masinile circula neîncetat, natura le este prielnica locuitorilor... „No, da horinca nu bei? ”Iata si Baile Tusnad, ultima statie înainte de Ciuc. Ma duc pe culoar, sa-mi revad locurile pe care le-am vizitat de atâtea ori (cu cei de la crucea rosie, cu fostii colegi de liceu, cu familia si iubitii). Încerc sa-mi scot capul pe geam. Nu pot: ori sunt prea mica, ori geamul e prea înalt... Deodata, din compartimentul cu locurile 81-88, se aud acorduri de vioara. În primele clipe, cred ca e muzica irlandeza; ma astept sa vad în acel compartiment niste blonzi irlandezi cântând. Ce super!... Se aude din ce în ce mai clar chitara si toba... trenul a plecat, leganat fara sa stie de cântecele din vagonul 7. Ma apropii cu sfiala de compartimentul muzical, si mare mi-e mirarea când vad trei insi, blonzi, care seamana mult între ei, dar pentru care bag mâna în foc ca sunt români. Într-un colt, este si un al patrulea domn: mic de statura, cu un evantai în mâna.